Acceptarea de sine a fost o idee ocolită de mine mult timp. Mare parte din viața mea am considerat că e nevoie să mă îmbunătățesc. Și să mă ”repar” pentru că nu sunt suficient de deșteaptă/rapidă/eficientă/frumoasă/bună/sociabilă/iubită…. E adevărat că, din când în când, unul din gândurile enumerate tot îmi mai dă târcoale. De cele mai multe ori, îl recunosc și îl salut, așa – ca pe un prieten vechi, alterori îmi este mai greu și îl găsesc incomod și deranjant. Per ansablu, simt că am făcut pași mari în direcția acceptării. Mă ajută să-mi reamintesc că acceptarea are multe nuanțe, grade și culori. Probabil că nu voi reuși să mă simt acceptată 100%, dar nu este despre asta. Este despre drumul meu de zi cu zi în care încerc să adaug o picătură în plus de înțelegere, compasiune, conectare față de mine. Cum lucrez, de altfel, și cu clienții mei în ședințele de psihoterapie.
Majoritatea dintre noi putem găsi cu ușurință o listă de lucruri care nu sunt în regulă cu noi înșine și pe care am vrea să le schimbăm. Modul în care am fost crescuți în familiile noastre, societatea competitivă în care trăim și ocaziile frecvente pe care le avem în rețelele sociale de a ne compara cu cei din jur contribuie din plin la această tendință. Mulți dintre noi trăiesc sub presiunea de a fi mai buni, de a corecta defecte și de a prezenta celor din jur o imagine cât mai aproape de perfecțiune.
La polul opus, stă noțiunea de acceptare de sine. Ea presupune acceptarea noastră, atât a aspectelor care ne plac la noi cât și a celor care nu ne plac. De aceea, acceptarea de sine este mai dificilă decât pare la prima vedere. Vine însă cu o mulțime de beneficii și oferă baza dezvotării personale autentice.
Acceptarea de sine: de ce să renunțăm la dorința de ”a ne repara”
Când încercăm să evoluăm pornind de la dorința de a „ne repara”, pornim de la o lipsă și de la teamă. De exemplu, o persoană care vrea să comunice mai eficient, poate gândi: „Dacă nu voi deveni mai asertiv, voi pierde aprecierea celorlalți/oportunitățile de creștere etc.”. Această premisă, bazată pe teamă și deficit, crește stresul pe care îl trăim în încercarea de a deveni cea mai bună versiune a noastră. Și, implicit, scad șansele de a reuși în această încercare.
Când ne acceptăm cu adevărat, pornim de la calm și de la atuurile pe care știm că le avem: „Încerc să folosesc tactul și politețea mea pentru a comunica eficient cu cei din jur.” Astfel, paradoxal, acceptarea de sine ne ajută să aducem o schimbare pozitivă în viața noastră.
De ce e importantă acceptarea de sine
Doar când reușim să acceptăm cu adevărat o situație reușim să o schimbăm.
Până atunci, încercăm să o evităm, să o ascundem sau să o corectăm în mod ineficient. Multe persoane care au dificultăți legate de acceptarea de sine minimalizează, justifică sau evită să se gândească la aspectele lor mai puțin plăcute. Acceptându-te pe tine însuți/însăți așa cum ești în acest moment, nu vei mai avea nevoie să apelezi la aceste ”strategii”. Vei avea însă calmul și claritatea de a descoperi cum îți poți folosi calitățile ca să mergi mai departe, pe drumul accepatării de sine.
Acceptarea de sine presupune integrarea fricii, vinovăției, rușinii, tristeții și a criticii față de sine.
Pe măsură ce reușim să ne acceptăm, obținem o perspectivă mai puțin dureroasă asupra propriei persoane. Defectele pe care ni le criticăm, greșelile pentru care simțim rușine sau vinovăție își pierd puterea pe care au avut-o asupra noastră, dacă le privim doar ca aspecte normale ale vieții. Devenim astfel mai deschiși pentru experiențe pozitive. Așa cum scria Robert Holden în cartea sa, „Happiness Now!”, „Fericirea și acceptarea de sine merg mână în mână. De fapt, nivelul tău de autoacceptare determină nivelul tău de fericire. Cu cât te accepți pe tine însuți mai mult, cu atât îți dai voie să accepți, să primești și să te bucuri mai mult. Cu alte cuvinte, vei avea atât de multă fericire pe cât crezi că meriți.”.
Acceptarea necondiționată a propriei persoane ne ajută să ne înțelegem mai bine pe noi înșine.
Acceptarea de sine ne ajută să ne orientăm energia către a ne înțelege mai bine și a ne reconecta mai bine cu noi și cu ceilalți. Acceptarea de sine este premisa pentru schimbarea pozitivă autentică.
Acceptarea de sine nu înseamnă renunțare sau justificarea comportamentelor inadecvate
Multe persoane înțeleg acceptarea de sine ca resemnare („Dacă accept că așa sunt eu, înseamnă că așa voi rămâne.”) sau ca o justificare a unor comportamente inadecvate („Așa sunt eu, nu mă pot purta altfel.”). Fiecare dintre noi suntem într-un proces de evoluție permanent. De aceea, acceptarea de sine nu înseamnă că acceptăm că nu ne vom schimba niciodată, ci înseamnă că acceptăm cine suntem în momentul prezent.
Acceptarea trecutului și a prezentului. Ce ne împiedică să ne acceptăm așa cum suntem?
Iată doar câteva obstacole care stau în calea acceptării de sine:
- O copilărie în care am fost frecvent criticați, comparați, etichetați (pozitiv sau negativ)
- O copilărie în care am dezvoltat ideea că suntem acceptați doar atunci când ne purtăm într-un anumit fel.
- Tendința de a acorda mai multă atenție aspectelor negative în orice situație cu care ne confruntăm.
- Convingeri formate de-a lungul timpului despre ce merităm și ce nu merităm și despre capacitatea noastră de schimbare.
- Confuzia dintre comportament și persoană: „Dacă am un comportament greșit înseamnă că sunt o persoană inadecvată.”
Imaginează-ți cum te-ai simți dacă ai face pace cu critica interioară constantă. Cu grijile despre cum te judecă cei din jur. Cu tendința de a te compara constant cu alte persoane și sentimentul inepuizabil că „nu sunt suficient de ……”. Toate aceste schimbări sunt posibile și încep cu drumul către acceptarea de sine.
La final, vă las cu un citat de-al lui Carl Rogers: Oamenii sunt la fel de minunați ca apusurile de soare, dacă îi accepți așa cum sunt. Când mă uit la un apus de soare, nu mă găsesc spunând: smulgeți portocaliul puțin pe colțul din dreapta. Nu încerc să controlez un apus de soare. Mă uit cu uimire în timp de ce se desfășoară.
