Dintotdeauna mi-am dorit copii şi am vrut să fiu mamă. Nu vreau copii – nu a făcut parte din repertoriul replicilor mele. De când am rămas însărcinată şi până când am născut-o pe fetiţa mea, m-am umplut de importanţă şi mândrie. „Hei, eu voi avea un bebeluş”, îmi venea să spun oricui întâlneam. Am primit atât de multe felicitări şi urări de bine, cum n-am primit în viaţa mea. „Cum, va fi fetiţă? Ce bineee!”, de parcă băieţii nu ar aparţine şi ei tot speciei noastre umane. Şi urmau alte felicitări.

Am primit un munte de gânduri bune de la toţi cei apropiaţi, dar şi de la cei mai puţin apropiaţi. Gânduri bune pe care le-am simţit oferite din suflet şi care m-au bucurat. Dar, în acelaşi timp, m-au şi copleşit. Niciodată n-am primit atâtea felicitări. Şi asta m-a pus pe gânduri…

Ce mă defineşte pe mine, dincolo de faptul că am devenit mamă? Şi cum era dacă alegeam să nu am copii? Cum sunt privite femeile care nu au copii? Sunt mai puţin femei? Este oare feminitatea legată automat de capacitatea de a procrea?

 

De ce nu au femeile copii

Sunt mai multe cauze pentru care unele femei nu au copii.

• Motivele biologice, fizice pentru care unele femei nu pot avea copii.
• Alegerea de a nu avea copii. Unele femei nu-şi doresc copii. „Nu vreau copii, pur şi simplu”. Mi-a plăcut ce scrie Elizabeth Gilbert despre opţiunea ei de a nu avea copii: „Am ajuns la concluzia că sunt trei tipuri de femei când vine vorba de mame. Sunt femei care sunt născute să fie mame, femei care sunt născute pentru a fi mătuşi şi femei cărora ar trebui să le fie interzis să aibă copii. Este necesar să ştii din ce categorie faci parte. Dacă îmi pui un copil în faţă poţi fi sigur că acel copil va fi răsfăţat şi adorat. Dar, deşi aş iubi acel copil, aş simţi în adâncul inimii că nu acesta este destinul meu. Niciodată nu a fost. Şi simt un val de adrenalină ştiind că acesta este adevărul. Este la fel de important în viaţă să ştii şi cine nu eşti ca să ştii cine esti. Eu, pur si simplu, nu sunt o mamă… Acum că am ajuns la o vârstă medie, pot spune fără nici cea mai mică ezitare că nu mi-aş schimba opţiunile pentru nimic.”  (http://www.elizabethgilbert.com, mai 2014).
• Lipsa unui partener potrivit care să fie tată. Sau existenţa unui partener care nu-şi doreşte să fie tată.
• Aspecte financiare: serviciile sociale care nu asigură un trai decent. Grija că va fi o gură în plus de hrănit. Şi nu doar de hrănit: şi de educat.
• Aspecte legate de carieră. Multe femei „se tem” pentru cariera lor care poate să meargă pe o pantă decendentă în primii ani de viaţă ai copilului. În plus, o parte din mame, după ce se reîntorc din concediul de maternitate, îşi doresc un program mai flexibil la serviciu (de ex. sa lucreze mai puţine ore pe săptămână pentru a se dedica mai mult timp copilului). De multe ori, programul flexibil este greu de negociat şi rămâne un ideal.
• Traumele din propria copilărie. „Nu vreau copii, mă tem că aş fi cum era mama mea cu mine”. „Părinţii mei au divorţat când eram mică. Dacă voi divorţa şi eu, nu vreau să treacă şi copilul meu prin ce am trecut eu”.
• Interacţiunea negativă cu alţi copii. Probabil te-ai întâlnit în fiecare dimineaţă cu vecinul de la parter care-şi duce băieţelul la grădiniţă în ţipete şi urlete. Oamenii care au avut în mod repetat experienţe negative cu alţi copii, pot ajunge să nu-şi mai dorească copii.

 

Femeile fără copii – ce au în comun

„Nu vreau copii”. Dacă ar fi să întrebăm toate femeile pe care le întâlnim în legătură cu opţiunea de a avea copii, am observa că nu există un tipar. Ce este important pentru o femeie, nu este important pentru alta şi aşa fiecare femeie are propriile motive pentru care nu are copii. Şi propria experienţă de viaţă. De aceea, ar trebui să ne abţinem în a le judeca în vreun fel.

 

„Nu vreau copii…”„Bineînţeles că vrei copii. Ai să te răzgândeşti.”

„Poate că mă răzgândesc sau poate că nu.” Trecerea timpului poate schimba opinia şi perspectivele, dar o femeie are nevoie să-i fie respectată decizia, indiferent care este acesta şi indiferent la ce vârstă.

Am observat că societatea tratează femeile fără copii oarecum nedrept. Le fac să se simtă vinovate şi judecate. „Trebuie să ai măcar un copil”. Femeile pot fi orice îşi doresc în ziua de azi, atât timp cât „a fi mamă” este pe lista lor. „Le este teamă să spună că nu vor copii, ca să nu fie evitate.”, spune Cameron Diaz. Când nu faci ceea ce se aşteaptă ceilalţi de la tine, eşti privită cu suspiciune.

 

Cuplurile fără copiii sunt mai fericite?

Acesta este un argument destul de des întâlnit. Într-adevăr, majoritatea studiilor arată că oamenii fără copii sunt mai fericiţi cu viaţa lor decât cuplurile care au copii. Sunt însă de analizat şi alte variabile care influenţează aceste rezultate. De ex, în ţările cu politici sociale bune care le permit părinţilor să echilibreze mai bine munca plătită cu obligaţiile familiale, nu există această diferenţă a nivelului de fericire între cuplurile cu copii şi cele fără copii. (American Journal of Sociology, 2016).

În orice caz, ceea ce ştim cu certitudine este faptul că părinţii, spre deosebire de cei care nu sunt părinţi, experimentează multe suişuri şi coborâşuri emoţionale de-a lungul unei zile. Părinţii au mult mai multă bucurie în fiecare zi, dar şi mai mult stres. De aceea, le este şi mai dificil să aibă un efort susţinut pentru a avea o relaţie de cuplu mai bună.

Şi încă un aspect deloc de neglijat: părinţii spun că viaţa lor are mai mult sens şi semnificaţie, decât cei care nu sunt părinţi.

 

În loc de concluzie

Multe femei îşi doresc copii. Altele spun clar şi răspicat: „nu vreau copii”. În plus, mai sunt şi multe alte femei indecise. Indiferent care sunt opiniile şi emoţiile unei femei în legătură cu acest subiect delicat, decizia de a avea sau nu copii îi aparţine în întregime.